Aşa cum în toate religiile au existat şi există diverse locuri de cult, începând cu simple grămezi de piatră şi sfârşind cu temple monumentale, la fel şi în creştinism au existat lăcaşuri de cult încă de la începuturile lui. Practica este moştenită de la iudei, biserica creştină luând locul templului sau sinagogii iudaice. Faptul că Mântuitorul Hristos intră şi se roagă sau predică în templele şi sinagogile iudeilor constituie dovada că şi în creştinism asemenea lăcaşuri erau necesare pentru preamărirea lui Dumnezeu.
După pilda Mântuitorului, Sfinţii Apostoli şi primii creştini frecventau şi ei templele şi sinagogile iudaice, mergând la orele îndătinate de rugăciune pentru a preamări pe Dumnezeu. Când au început propovăduirea Evangheliei în afara lerusalimului, îndatoririle legate de cult le săvârşeau atât în sinagogi, cât şi în case particulare în care făceau rugăciuni şi frângeau pâinea, adică săvârşeau Sfânta Liturghie. În aceste case particulare exista un loc special, foişorul sau camera de sus, anume destinat pentru obligaţiile cultului. Dacă în primele două secole aceste camere folosite pentru cult erau întrebuinţate după aceea ca locuinţe, începând din secolul al III-lea, camera special amenajată ca loc de cult a rămas numai cu această întrebuinţare cu caracter sfânt.
Obiceiul de a se aduna în asemenea case particulare pentru a se ruga, a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi a săvârşi Sfânta Liturghie nu a fost general şi cu atât mai mult nu a fost şi nu a rămas ca o poruncă a Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli pentru posteritate. Casele particulare au servit doar pentru perioada în care creştinii nu şi-au putut zidi biserici. Iata însă că în secolele al II-lea şi al III-lea, apar primele biserici creştine, lăcaşuri proprii de cult, zidite atunci sau transformate în acest scop din vechi temple păgâne.
În secolele al III-lea şi al IV-lea apar şi primele reguli referitoare la construirea lăcaşurilor creştine în care se menţionează forma şi împărţirea lăcaşului de cult, ca şi locul destinat fiecărei categorii de credincioşi. Deşi documentele istorice vorbesc de existenţa a numeroase asemenea lăcaşuri creştine de cult la sfârşitul secolului al III-lea, acestea nu s-au păstrat, fiind dărâmate de păgâni în timpul persecuţiilor sau de creştinii înşişi pentru a zidi în locul lor altele mai mari şi mai frumoase. Menţionăm că în timpul persecuţiilor, creştinii foloseau pentru cultul divin şi casele particulare, cimitirele, dar mai ales catacombele, adică acele galerii subterane săpate de ei pentru îngroparea morţilor.
Începând cu secolul al IV-lea, când Biserica creştină dobândeşte libertate deplină, cultul ei se dezvoltă tot mai mult, ceea ce aduce după sine şi construirea de biserici pe măsura frumuseţii şi amploarei pe care acesta o ia. Din această perioadă, casele particulare sunt lăsate numai pentru nevoile rugăciunilor individuale, pe când public se săvârşeste numai în biserică. Din secolul al IV-lea biserica - lăcaşul creştin de închinare - cunoaşte o evoluţie şi o înflorire tot mai mare, îmbrăcând, în decursul timpului, diverse forme de construire şi decorare.
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1