Limba română – limbă liturgică

În spiritualitatea ortodoxă românească, cultul divin public joacă un rol cu totul deosebit. Prin frumuseţea ceremoniilor, bogăţia doctrinară şi semnificaţia lui mistico-simbolică, cultul divin întreţine legătura credincioşilor cu Dumnezeu, contribuind la păstrarea, cultivarea şi întărirea sentimentului apartenenţei la aceeaşi Biserică ortodoxă şi la acelaşi neam. Aşa au simţit şi au trăit întotdeauna credincioşii ortodocşi români viaţa de cult.

Credincioşii s-au simţit una cu preotul lor şi şi-au unit glasul în rugăciune cu el, formând o adevărată obşte rugătoare. Ceea ce a înlesnit această participare activă, directă şi efectivă la cultul divin a fost, alături de convingerile religioase puternice, faptul că întotdeauna credincioşii s-au rugat împreună cu preoţii lor în limba pe care au vorbit-o în viaţa de toate zilele, înţelegând ceea ce se săvârşeşte şi se rosteşte în sfântul lăcaş.

Creştinismul, propovăduit în părţile noastre încă din vremea Sf. Apostol Andrei şi de ucenicii Sf. Apostol Pavel, răspândit apoi prin colonişti romani creştini, şi întărit de misionari, a prins aici rădăcini adânci. El s-a răspândit şi propovăduit în limba latină veche, populară, vorbită în întreg Imperiul roman, din care s-a format apoi limba străromână şi limba română veche. Cum era firesc, cultul divin, chiar de la începutul organizării Bisericii din aceste părţi, s-a oficiat în limba poporului, pentru a fi înţeles de acesta, lucru de care au ţinut seama întotdeauna misionarii creştini.

Situaţia aceasta a durat până în secolele XI—XII când, după creştinarea popoarelor de limbă slavă, şi după apariţia şi răspândirea celei de-a treia limbi considerate ca sfântă, limba paloslavă, aceasta a fost introdusă şi în Biserica românească, în administraţie şi în cult, fiind socotită în acelaşi timp ca o pavăză împotriva tendinţelor prozelitiste străine şi mai ales catolice. Cu toate acestea, limba română, formată definitiv, ca şi poporul care-i dăduse naştere, nu a încetat să fie vorbită şi folosită în cult. Slujitorii Bisericii cu multă cultură şi pricepere, explicau cultul şi slujeau părţi din el în limba română, slavona fiind neînţeleasă de credincioşi şi de clerici, care rosteau rugăciunile fără să le priceapă.

Alături de slavonă a fost folosită, în cultul Bisericii noastre, pentru scurtă vreme, începând din secolul al XVII-lea, şi limba greacă. Această situaţie era totuşi un lucru nefiresc pentru un popor a cărui limbă de origine latină, nu avea nimic comun cu aceste două limbi, considerate sfinte şi impuse a fi folosite în Biserică. De aceea, a existat dintotdeauna tendinţa firească de înlocuire a lor cu limba vorbită de popor, pentru ca slujba divină să fie înţeleasă de toţi.

BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1