PĂRINTELE IOAN S-A MUTAT LA DOMNUL

Parintele Ioan Iovan de la Recea

În viaţa fiecăruia dintre noi există oameni care ne-au marcat şi pe care îi păstrăm cu drag în sufletul nostru. Sunt părinţii care ne-au dat viaţă şi ne-au crescut, duhovnicii, dacălii, prietenii şi mulţi alţii. Pe aceştia, într-un fel sau altul, i-am avut aproape, ca repere în această viaţă.

Îmi este greu dar în acelaşi timp îmi este drag să vorbesc despre un astfel de OM care pentru mine a însemnat şi înseamnă foarte mult. Timp de 16 ani mi-a fost cel mai bun prieten.

E vorba despre Părintele Ioan de la Mănăstirea Recea- Mureş. Poate că par exagerate aceste cuvinte dar reflectă adevărul, căci în definitiv prietenul cel mai bun, cel care niciodată nu te lasă la greu este duhovnicul. Poate că în momente de grea încercare cei pe care-i considerăm prieteni ne părăsesc, părinţii de asemenea, pe unii chiar soţiile/soţii şi copiii. Totuşi duhovnicul nu te lasă. De ce? Pentru că el a devenit duhovnic tocmai pentru a te ajuta pe tine.

Aşa l-am simţit eu pe Părintele Ioan, care a plecat dintre noi la Domnul în ziua de 17 mai 2008, dar sunt sigur că sufleteşte nu ne va părăsi niciodată căci pururea se roagă pentru noi.

Inmormantarea Parintelui Ioan-17 mai 2008

Pentru mine acest OM înseamnă foarte mult. Mi-a marcat definitiv viaţa prin trăirea lui sufletească.

Spunea cineva că iubirea este o minune şi chiar dacă nu este o definiţie propriu-zisă, într-un fel duhovnicul este o minune, plin fiind de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Atâta dragoste, atâta bunătate, smerenie, blândeţe, gingăşie, toate adunate într-un om.

Spunea IPS Bartolomeu că Părintele Ioan a fost un copil cu suflet mare.

La prima întîlnire cu sfinţia sa te înconjura cu atâta dragoste! O dragoste curată, sinceră, care te dezmierda pur şi simplu.

N-am să uit niciodată acea privire caldă, blândă care te îmbrăţişa, care te încălzea şi te dezarma totodată şi care de multe ori era suficientă ca să te umpli de o bucurie duhovnicească.

Maica Stareta Stavrofora Cristina de la Manastirea Recea

De unde veneau toate acestea? Dintr-o credinţă lucrătoare prin iubire. Credinţă hrănită, adăpată, din rugăciune şi mai ales din Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Părintele Ioan a fost prin excelenţă un om al Liturghiei. Sunt convins că în cei aproape 59 de ani de preoţie au fost puţine zilele în care Părintele n-a slujit Sfânta Liturghie. În temniţă fiind, în condiţii ce depăşesc puterea noastră de înţelegere, Părintele nu a încetat să slujescă.

Nu o dată, fiind în altarul Mănăstirii Recea, Părintele îmi spunea: “Cristi, aici în Potir este Hristos real, substanţial, cu toată dumnezeirea Lui. Şi cred acest lucru mai mult decât că te văd pe tine sau oamenii din biserică. De ce? Pentru că noi suntem trecători, însă Hristos e veşnic.”

La Mănăstirea Recea am învăţat de la Părintele Ioan că trebuie ca preot şi duhovnic să ai dragoste de oameni.

Când în decembrie 1949 a fost hirotonit ieromonah de către vrednicul de pomenire PS. Nicolae Popovici, acesta cu ochii plini de har apostolic i-a spus aşa Părintelui Ioan: “Iată te pun duhovnic în acest sfânt şi sfinţitor locaş şi îţi poruncesc să deschizi cerul la oameni, nu să-l închizi.” Din această recomandare harică rezidă mesajul vieţii euharistice care a caracterizat întreaga activitate pastorală şi de duhovnic a Părintelui Ioan. Acest lucru ni-l spunea şi nouă preoţilor mai tineri, lipsiţi de experienţă.

Niciodată la spovedanie Părintele Ioan n-a urmărit să îngenuncheze mintea sau sufletul penitentului cu aspră judecată, ci să-i stârnească regretul, hotărârea de a nu mai repeta greşelile, şi în acelaşi timp să-l şi însenineze, să-l încurajeze. Întâlnirea cu neştiinţa omului nu-l făcea dispreţuitor sau mândru. Sfinţia sa a înţeles să respecte fiecare suflet ca fiind al lui Dumnezeu. Lacrimile şi suferinţele oamenilor îi dădeau putere să reziste zile întregi nu numai în scaunul spovedaniei dar şi la rugăciune - toate pentru folosul sufletesc şi trupesc al credincioşilor.

Mă opresc aici deocamdată, promiţându-vă că în numerele viitoare am să vă relatez şi alte lucruri extraordinare legate de acest “vas ales al lui Dumnezeu”.

voi încheia cu un gând al Prea Cuvioasei Maici Stareţe Cristina, care i-a fost alături Părintelui în ultimii 40 de ani, şi atunci când aproape toţi îl părăsiseră.

Cu o oră înainte de a începe slujba înmormântării, venind de la aeroport (abia sosisem din Spania) îi spun: Maică Stareţă, eu sunt convins că Părintele Ioan e bine dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu şi de acolo ne ajută.” Sfinţia sa îmi răspunde: “Acelaşi lucru îl cred şi eu, căci atât de mult L-a iubit pe Hristos! Şi Hristos îi răsplăteşte acum această dragoste; iar din ceea ce îi prisoseşte, Părintele ne va împărtăşi şi nouă celor rămaşi.”

Dumnezeu să-l odihnească pe Părintele Ioan şi-n ceata drepţilor să-l aşeze. Amin.